aşteptare
Luna luminează malurile nopţii
Risipind în haos fumurile reci,
Stau de strajă încă la ţâţâna porţii
Şi îţi număr paşii să te văd când treci.
Cântă cornul dulce şi tu nu mai vii,
Acompaniază foşnetul de plopi,
Călărind fantastic pe murgi bidivii
Toate-mi cad în ritmuri şi le-adun în tropi.
Noaptea se aşterne peste tot ca-n vis
Cade totu-n haos ca o piatră grea
Las povestea tristă cu final deschis
Şi te-aştept, iubito, ca pe-o piază-rea.
20 aprilie 2011
bat la uşa ta
Bat la uşa ta, iubito,
Ca un trubadur zăltat
Şi-ţi găsesc ivorul pus
Şi amorul spânzurat.
Zveltă ca o căprioară
Vii spre mine şi mă minţi
Şi nu ştiu a câta oară
Tu mă scoţi mereu din minţi.
Bat la uşa ta, nebuno,
Ca un hoţ de drumul-mare
Uşa-ţi este încuiată
Nu ştiu ce ţi se năzare.
Te aştept să te desprinzi
Din miresme şi dileme
Uşa ca să mi-o deschizi,
Dorul tău ca să mă cheme.
20 aprilie 2011
tu erai frumoasă foarte
tu erai frumoasă foarte,
numai doruri, numai şoapte,
eu eram bolnav de moarte,
de tine nu aveam parte
şi mi te zaream departe
ca o necitită carte,
ca amfora fără toarte
şi ca-ntregul fără parte.
cine-a zis că ne desparte?
şi cine ne pune parte?
suflet dureros de dulce
cu zăbrelele năluce,
nimeni nu ne mai desparte
decât moartea dupa moarte.
20 aprilie 2011
poem de dor
tu eşti visul meu de noapte
ce-mi populezi secundele nedormite,
tâmpla sprijinită pe inima ta
s-a albit de timp, iubite.
gura mea, alături de gura ta tace,
cutremurul din tine nu-mi dă pace,
ştiu tot ce nu ştii despre mine,
stau în genunchi ca-ntr-un templu pe pietre de iad
şi-mi caut în viaţă un vad,
adorm sub cerul cald al trupului tău,
mă mişc între hotare de vis ca-ntr-un hău,
te-am rupt din aer ca pe-o cicoare
şi mi-am trecut inelul prin tine,
am simtit corpul tău cum dogoare
şi mă-mpresoară ca nişte alge marine.
apoi am adormit cu tine în gând,
eram printre plopii arămiţi de toamnă,
eu m-am trezit în noapte plângând
şi tu ma strigai: să nu mai plângi, doamnă!
cu ochii orbi şi albaştri te caut prin lume,
dureroasă căutare târzie, anume,
îţi mângâi vertebrele şi ţi le număr
şi stau rezemată de propriu-ţi umăr,
te strig disperată prin codri şi vreme
şi nu-mi răspunde nimeni
şi nimeni nu vrea să mă cheme,
glasul mi se rupe sub sărutul tău de-nceput,
când luna, romantic, striga că m-ai vrut,
parcă văd torţele luminilor când se-aprindeau
în ochii tăi luciferici şi cum mai ardeau
şi eu le stingeam cu lacrime ninse
şi tu le sorbeai, cerându-se stinse.
mi-ar fi plăcut să fii o liană înflorită şi verde
să mă-mpresori, iubite, pentru a nu mă mai pierde,
să-ţi simt pe vecie lângă obrazul meu răsuflarea,
poate nu ne venea aşa de repede, tristă, uitarea.
a venit vremea când plouă afară
mi-e toamna în suflet şi-n suflet mi-e seară,
pasărea verde pe cer fără lună,
ne-aduce în suflet tristeţe, furtună.
fug prin vreme de timpul târziu
şi-aş vrea ca odată să te nasc încă viu
şi să-ţi simt răsuflarea lângă nările mele,
punându-mi în deget vreo şapte inele,
să-ţi aud glasul atârnat de stelele nopţii
cum mă strigă duios printre zăbrelele porţii…
când stau singură la margine de timp
şi cânt ca orfeu în pustiu,
tâmpla mea albă, aproape de stele,
se spală cu roua de cer azuriu…
e târziu, e târziu…
20 aprilie 2011
minte-mă!
minte-mă,
dar minte-mă frumos,
spune-mi că din piatra secundei
ai făcut fluier de os
şi mai spune-mi
că pentru tine am murit
şi trupul meu
trece neliniştit prin gândul tău,
sau vine spre tine ca o fantomă,
ca o Cartagină-n flăcări sau ca o învinsă Romă.
când plopii-şi zdrenţuiau frunzele,
foşnetul, durerea,
tu îţi pierdusei printr iluzii
sufletul şi toată averea
şi-ai rătăcit
prin trecutul meu
ca o felină prin junglă,
nu ştiai că dorul de mine
o să te-ajungă.
cu mult mai tristă ca înainte
îţi rumegai gândurile printre cuvinte
şi treceai vindecând uscăciuni,
răscolind amintirile
printre cenuşă, printre tăciuni.
te jucai cu ficţiunile,
surâdeai pentru doi, pentru trei
şi surâs pentru mine n-aveai.
minte-mă azi peste timp,
spune-mi că-n tine doarme
un trup străin
şi c-ai vrea să se spargă
cum în apă se rupe o algă.
demult nu mai suntem noi înşine,
spaţiul dintre noi
s-a dilatat,
s-a făcut ţăndări…
pe coloana timpului rezemaţi,
doi străini, doi amanţi,
tigri zvelţi, ne-adulmecăm mereu,
printre culorile de după ploaie de curcubeu.
umblăm prin sahare uitate de vreme
pierduţi în iluzii, scăldaţi în dileme…
joi, 21 aprilie 2011
te-am visat…
te-am visat, mândro, visat
că eram la noi în sat
te culcam pe mâna stângă
că dreapta mi-era nătângă.
te culcam pe iarba verde,
unde dorul ni se pierde,
ce iubire, ce tăcere
ce dulceaţă de muiere…
eu puţin aerian,
nu te văzusem de-un an,
pe fundal de cer albastru,
mi-ai căzut precum un astru.
ce incest, frumos, prea cast,
în acel albastru vast,
tu din ochi mă sorbi, mă sorbi,
în timp ce noi eram doi orbi.
cănd o fi să fii fiind,
să mă-nveti cum sânt murind
în acest strigăt de iubire
să nu mă scoţi şi tu din fire.
să nu mă dai pe uşă-afară
că te-am iubit şi eu o vară
şi când o fi să-mi fie rău,
să mă agăţi de şoldul tău.
cu trupul meu uracat pe cruce,
să fiu acela care-ţi duce
păcatele la cerul sur
că n-ai avut niciun cusur.
cu ochii tăi închişi, enormi,
privesc la tine cum mai dormi,
iar eu din cer îţi dau semnale
privind la corpul dumitale.
26 aprilie 2011
chipul tău de floare rară
chipul tău de floare rară
se dizolvă-n mine-ncet,
cănd te văd printre nucet,
seara-n aerul de-afară.
s-au împrimăvărat teii
şi miroase-a corpul tău,
te vor admira şi zeii,
sete mi-e de tine rău…
cu lacrima sângerândă,
sunt şi cântec , sunt şi gând,
cu figura ta cea blândă,
tu eşti floarea pe pământ.
ochiul meu albastru, verde,
ţi-a căzut pe sufleţel,
te-ar mai admira niţel,
frică mi-e a nu te pierde…
28 aprilie 2011
doina
doina noastră vine de departe,
din anii grei ai ţării în furtună,
românii doar de ea au avut parte,
şi şi-au cântat durerea împreună.
cuvinte vechi, relicve demodate,
la suprafaţă ies din când în când,
n-au nici istorie şi n-au nici date,
din lutul vremii ies mereu plângând.
în marile singurătăţi din mine
aud demult un cântec bătrânesc,
mă-ntreb adesea cine-l cântă, cine,
şi ce e-n el atâta de firesc?
când morţii trec acasă să se culce
după o zi de coasă de pe lunci,
se-aude câteodat-atâtât de dulce
şi-mi face zilele fântâni adânci…
la fiecare grea răscruce-a vieţii
l-am luat prieten şi l-am adorat,
din el s-au adăpat în veci poeţii
şi cântăreţii adesea l-au cântat.
doiniţa noastră de reîntrupare
venită din străbunii tăi părinţi
te cânta pe la case fiecare
că tu ai fost simbol de biruinţi.
30 aprilie 2011
Invata de la apa sa ai statornic drum
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi
Invata de la stanca cum neclintit sa crezi
Invata de la soare cum trebuie s-apui
Invata de la piatra cat trebuie sa spui
Invata de la vantul ce-adie pe poteci
cat trebuie prin lume de linistit sa treci
Invata de la toate ca toate sunt surori
Sa treci frumos prin viata, sa poti frumos sa mori
Invata de la vieme ca nimeni nu-i uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat
Invata de la vultur cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica sa vezi povara ei
Invata de la greier, cand singur esti, sa canti
Invata de la Luna sa nu te inspaimanti
Invata de la pasari sa fii mai mult un zbor
Invata de la toate ca totu-i trecator
Ia seama, fiu al jerfei, prin lumea care treci
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti in veci
(din lirica populara norvegiana)
o nimfă
se plimbă o nimfă pe cerul albastru
i-e dor de-atâta neviaţă,
pe lângă ea curg râuri de stele,
izvoare din marele haos;
răpită din ape marine
se-ntoarce la cele divine.
un inorog, speriat, frivol,
foarte livid
ce locuieşte în vid,
ar vrea s-o prindă
s-o ducă
ca pe-o nălucă
unde-şi duc inorogii iubitele…
nimfa i-a spus nu,
dacă vreai, vino tu!
inorogul a dispărut unde râd pietrele
şi-a lăsat urmele pe cer,
nimfa lehuză
s-a lăsat ca o ventuză
pe albastrul de-azur
şi-a chemat la ea
toate astrele din jur,
să le povesteşască într-o limbă absentă
cum i-a făcut inorogului fentă…
3 mai 2011
chipul ei- o arătare
cu mirosul tău de lapte
m-am culcat cu el azi noapte
şi-n velinţa-n care dorm,
n-am avut un pic de somn.
blestemat de-atâta lume,
cu norocul meu anume,
ce-i drept era cam puţinel,
ţi-am pus în deget un inel.
şi cum lucea luna cea brună
o sfântă lebădă nebună,
eu te vedeam uşor zâmbind,
prin ceaţa nopţii de argint.
venea spre mine, plânsu-mi-se
după ce mândra mă iubise ,
era în pielea dumisale
un fel de mândră arătare.
vreau să dorm, lumină sting,
ochii ei mi se preling
peste ochii mei crucişi
şi pe veci se lasă-nvinşi…
şi-n această grea tăcere,
chipul ei dispare, piere,
se adună şi se pierde
pe-un tăpşan de iarbă verde.
unde eşti, unde te-ai dus,
parcă ai zburat în sus,
ai fost meteor sau astru
de-ai zburat în cer albastru?
6 mai 2011
meditaţie
câteodată zilele sunt lungi,
zile în care
amintirile îmi devin prietene,
marea singurătate din mine
nu se aude decât cu urechea sufletului,
vârtejuri de vise,
frânturi de amintiri aduse de vânturi,
lumină lină,
toate
s-au aciuat în marea tăcere din mine.
rar de tot,
câte o spaimă
mă învăluie
şi sunt silit să-i caut ascunzişurile.
câteodată o imagine
mă doare;
atunci când morţii
mă vizitează
şi mă întreabă de întoarcerile în trecut,
eu sunt mut ca o lebădă, vorba lui Blaga.
mi-astup urechile de forfota lumii;
drapele zdrenţuite, zilele mele,
zboară cu vântul vremii
în muzica sferelor pitagoriciene.
ascultaţi ce linişte este în acest măreţ haos,
în care se-nvârt osiile cerului,
priviţi ploaia de aştri
cum licuresc în nopţile albastre.
ca Robinson cu insula în suflet,
mă plimb prin mine,
uitând de vraja vechilor amurguri
când femeia mi-era regină,
mamă, iubită, amantă,
când dragostea înmugurea
şi eu, romanticul, o primeam cu braţele deschise:
nălucitoare amăgire
a unui dor amar care ne ademeneşte…
8 mai 2011
