Am plecat pentru două săptămâni pe Valea Oltului. Acest sfârsit de toamna primăvăratică a fost ca un balsam pe sufletul meu. M-am întânlit cu munţii şi cu Oltul într-o splendidă sărbătoare cromatică. Spectrul culorii galbene, de la galbenul pur la galbenul verzuliu, în razele soarelui care agoniza pe crestele munţilor, m-au înviorat şio m-au făcut să îmbrăţişez natura ca pe o a doua mamă.

Oltul, acest martor al istoriei noastre, constrâns de o parte şi de alta a munţilor să se adune într-o mare albie, curge agale la vale, oglindind în undele lui toate culorile cerului. Pare că în el se varsă întregul colorit al toamnei, doinind suferinţele întregului popor român, purtându-le până la Dunăre.

Dar pe lângă natură, mi-au plăcut oamenii. Veniţi din aproape toată ţara, de data asta mai mult bătrâni, la odihnă şi tratament, Valea Oltului e însufleţită de prezenţa lor. Deşi poartă stigmatul sărăciei în suflete, le întâlneşti zâmbetul lor permanent şi bunătatea ancestrală.


Centrul Văii Oltului îl dă Mânăstirea Cozia. De fapt această mânăstire este un fel de Mecca al românilor din această parte de ţară.Aici este un du-te-vino permanent de turişti români şi srăini. La 20 de km. de Râmnicu-Vâlcea, în imediata apropiere a staţiunii Călimăneşti-Căciulata, pe malul drept al Oltului, mânăstirea a fost ctitorita de Mircea cel Bătrân la 1388, al cărui mormânt se află în biserică. Tot aici este înmormântată şi maica Tofana, mama lui Mihai Viteazul, călugărită aici. În trecut Mânăstirea Cozia a fost un centru medieval-cultural important pentru cultura noastră. Aici călugării şi discipolii lor au imprimat, tradus şi interpretat multe cărţi religioase în slavonă. Să ne amintim de poezia,,Umbra lui Mircea la Cozia” de Grigore Alexandrescu care ne aduce în faţă faptele de vitejie ale Voivodului român.

Am întânlit la Mânăstirea Cozia un bătrân venit tocmai din fundul Moldovei care se ruga în geninchi la mormântul Voivodului Mircea cel Bătrân. Mi-a relatat că nu trece an să nu viziteze Valea Oltului şi să se roage la această mânăstire. De aici pleacă încărcat cu noi energii care-l fac să traiască într-un optimism debordant.

Un medic, tot din Moldova, s-a statornicit aici la Câineni. Mai întâi s-a îndrăgostit de natură, de aerul curat al Văii Oltului, apoi de soţie, care e din partea locului, şi-au durat gospodărie, au făcut doi copii, două fete, un a e la Londra la studii şi alta în clasa a-VIII-a. L-am întrebat de ce nu pleacă în străinătate, unde i s-ar oferi un trai decent şi mi-a răspuns că n-ar pleca în ruptul capului din ţară, deşi are un salariu de mizerie. El e optimist, aşteaptă ca timpurile să intre pe un alt făgaş.

Un izvor de sănătate este şi complexul de odihnă şi tratament Călimăneşti –Căciulate care ofera tratamente multiple pentru cei bolnavi, dar şi pentru cei sănatoşi. Aici vin an de an oameni din toată ţara care spun că s-au insănătoşit cu tratamentele de aici.

Am plecat de pe valea Oltului cu regretul că nu pot sta mai mult. Am lăsat natura sub un soare frumos de toamnă care încă mai întârzie pe aceste meleaguri.

20 noiembrie 2010.                   Ion Ionescu-Bucovu

aşteptare

Luna luminează malurile nopţii

Risipind în haos fumurile reci,

Stau de strajă încă la ţâţâna porţii

Şi îţi număr paşii să te văd când treci.

Cântă cornul dulce şi tu nu mai vii,

Acompaniază foşnetul de plopi,

Călărind fantastic pe murgi bidivii

Toate-mi cad în ritmuri şi le-adun în tropi.

Noaptea se aşterne peste tot ca-n vis

Cade totu-n haos ca o piatră grea

Las povestea tristă cu final deschis

Şi te-aştept, iubito, ca pe-o piază-rea.

20 aprilie 2011

bat la uşa ta

Bat la uşa ta, iubito,

Ca un trubadur zăltat

Şi-ţi găsesc ivorul pus

Şi amorul spânzurat.

Zveltă ca o căprioară

Vii spre mine şi mă minţi

Şi nu ştiu a câta oară

Tu mă scoţi mereu din minţi.

Bat la uşa ta, nebuno,

Ca un hoţ de drumul-mare

Uşa-ţi este încuiată

Nu ştiu ce ţi se năzare.

Te aştept să te desprinzi

Din miresme şi dileme

Uşa ca să mi-o deschizi,

Dorul tău ca să mă cheme.

20 aprilie 2011

tu erai frumoasă foarte

tu erai frumoasă foarte,

numai doruri, numai şoapte,

eu eram bolnav de moarte,

de tine nu aveam parte

şi mi te zaream departe

ca o necitită carte,

ca amfora fără toarte

şi ca-ntregul fără parte.

cine-a zis că ne desparte?

şi cine ne pune parte?

suflet dureros de dulce

cu zăbrelele năluce,

nimeni nu ne mai desparte

decât moartea dupa moarte.

20 aprilie 2011

poem de dor

tu eşti visul meu de noapte

ce-mi populezi secundele nedormite,

tâmpla sprijinită pe inima ta

s-a albit de timp, iubite.

gura mea, alături de gura ta tace,

cutremurul din tine nu-mi dă pace,

ştiu tot ce nu ştii despre mine,

stau în genunchi ca-ntr-un templu pe pietre de iad

şi-mi caut în viaţă un vad,

adorm sub cerul cald al trupului tău,

mă mişc între hotare de vis ca-ntr-un hău,

te-am rupt din aer ca pe-o cicoare

şi mi-am trecut inelul prin tine,

am simtit corpul tău cum dogoare

şi mă-mpresoară ca nişte alge marine.

apoi am adormit cu tine în gând,

eram printre plopii arămiţi de toamnă,

eu m-am trezit în noapte plângând

şi tu ma strigai: să nu mai plângi, doamnă!

cu ochii orbi şi albaştri te caut prin lume,

dureroasă căutare târzie, anume,

îţi mângâi vertebrele şi ţi le număr

şi stau rezemată de propriu-ţi umăr,

te strig disperată prin codri şi vreme

şi nu-mi răspunde nimeni

şi nimeni nu vrea să mă cheme,

glasul mi se rupe sub sărutul tău de-nceput,

când luna, romantic, striga că m-ai vrut,

parcă văd torţele luminilor când se-aprindeau

în ochii tăi luciferici şi cum mai ardeau

şi eu le stingeam cu lacrime ninse

şi tu le sorbeai, cerându-se stinse.

mi-ar fi plăcut să fii o liană înflorită şi verde

să mă-mpresori, iubite, pentru a nu mă mai pierde,

să-ţi simt pe vecie lângă obrazul meu răsuflarea,

poate nu ne venea aşa de repede, tristă, uitarea.

a venit vremea când plouă afară

mi-e toamna în suflet şi-n suflet mi-e seară,

pasărea verde pe cer fără lună,

ne-aduce în suflet tristeţe, furtună.

fug prin vreme de timpul târziu

şi-aş vrea ca odată să te nasc încă viu

şi să-ţi simt răsuflarea lângă nările mele,

punându-mi în deget vreo şapte inele,

să-ţi aud glasul atârnat de stelele nopţii

cum mă strigă duios printre zăbrelele porţii…

când stau singură la margine de timp

şi cânt ca orfeu în pustiu,

tâmpla mea albă, aproape de stele,

se spală cu roua de cer azuriu…

e târziu, e târziu…

20 aprilie 2011

minte-mă!

minte-mă,

dar minte-mă frumos,

spune-mi că din piatra secundei

ai făcut fluier de os

şi mai spune-mi

că pentru tine am murit

şi trupul meu

trece neliniştit prin gândul tău,

sau vine spre tine ca o fantomă,

ca o Cartagină-n flăcări sau ca o învinsă Romă.

când plopii-şi zdrenţuiau frunzele,

foşnetul, durerea,

tu îţi pierdusei printr iluzii

sufletul şi toată averea

şi-ai rătăcit

prin trecutul meu

ca o felină prin junglă,

nu ştiai că dorul de mine

o să te-ajungă.

cu mult mai tristă ca înainte

îţi rumegai gândurile printre cuvinte

şi treceai vindecând uscăciuni,

răscolind amintirile

printre cenuşă, printre tăciuni.

te jucai cu ficţiunile,

surâdeai pentru doi, pentru trei

şi surâs pentru mine n-aveai.

minte-mă azi peste timp,

spune-mi că-n tine doarme

un trup străin

şi c-ai vrea să se spargă

cum în apă se rupe o algă.

demult nu mai suntem noi înşine,

spaţiul dintre noi

s-a dilatat,

s-a făcut ţăndări…

pe coloana timpului rezemaţi,

doi străini, doi amanţi,

tigri zvelţi, ne-adulmecăm mereu,

printre culorile de după ploaie de curcubeu.

umblăm prin sahare uitate de vreme

pierduţi în iluzii, scăldaţi în dileme…

joi, 21 aprilie 2011

te-am visat…

te-am visat, mândro, visat

că eram la noi în sat

te culcam pe mâna stângă

că dreapta mi-era nătângă.

te culcam pe iarba verde,

unde dorul ni se pierde,

ce iubire, ce tăcere

ce dulceaţă de muiere…

eu puţin aerian,

nu te văzusem de-un an,

pe fundal de cer albastru,

mi-ai căzut precum un astru.

ce incest, frumos, prea cast,

în acel albastru vast,

tu din ochi mă sorbi, mă sorbi,

în timp ce noi eram doi orbi.

cănd o fi să fii fiind,

să mă-nveti cum sânt murind

în acest strigăt de iubire

să nu mă scoţi şi tu din fire.

să nu mă dai pe uşă-afară

că te-am iubit şi eu o vară

şi când o fi să-mi fie rău,

să mă agăţi de şoldul tău.

cu trupul meu uracat pe cruce,

să fiu acela care-ţi duce

păcatele la cerul sur

că n-ai avut niciun cusur.

cu ochii tăi închişi, enormi,

privesc la tine cum mai dormi,

iar eu din cer îţi dau semnale

privind la corpul dumitale.

26 aprilie 2011

chipul tău de floare rară

chipul tău de floare rară

se dizolvă-n mine-ncet,

cănd te văd printre nucet,

seara-n aerul de-afară.

s-au împrimăvărat teii

şi miroase-a corpul tău,

te vor admira şi zeii,

sete mi-e de tine rău…

cu lacrima sângerândă,

sunt şi cântec , sunt şi gând,

cu figura ta cea blândă,

tu eşti floarea pe pământ.

ochiul meu albastru, verde,

ţi-a căzut pe sufleţel,

te-ar mai admira niţel,

frică mi-e a nu te pierde…

28 aprilie 2011

doina

doina noastră vine de departe,

din anii grei ai ţării în furtună,

românii doar de ea au avut parte,

şi şi-au cântat durerea împreună.

cuvinte vechi, relicve demodate,

la suprafaţă ies din când în când,

n-au nici istorie şi n-au nici date,

din lutul vremii ies mereu plângând.

în marile singurătăţi din mine

aud demult un cântec bătrânesc,

mă-ntreb adesea cine-l cântă, cine,

şi ce e-n el atâta de firesc?

când morţii trec acasă să se culce

după o zi de coasă de pe lunci,

se-aude câteodat-atâtât de dulce

şi-mi face zilele fântâni adânci…

la fiecare grea răscruce-a vieţii

l-am luat prieten şi l-am adorat,

din el s-au adăpat în veci poeţii

şi cântăreţii adesea l-au cântat.

doiniţa noastră de reîntrupare

venită din străbunii tăi părinţi

te cânta pe la case fiecare

că tu ai fost simbol de biruinţi.

30 aprilie 2011

ÎNVAŢĂ

Invata de la apa sa ai statornic drum
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi
Invata de la stanca cum neclintit sa crezi

Invata de la soare cum trebuie s-apui
Invata de la piatra cat trebuie sa spui
Invata de la vantul ce-adie pe poteci
cat trebuie prin lume de linistit sa treci

Invata de la toate ca toate sunt surori
Sa treci frumos prin viata, sa poti frumos sa mori
Invata de la vieme ca nimeni nu-i uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat

Invata de la vultur cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica sa vezi povara ei
Invata de la greier, cand singur esti, sa canti
Invata de la Luna sa nu te inspaimanti

Invata de la pasari sa fii mai mult un zbor
Invata de la toate ca totu-i trecator
Ia seama, fiu al jerfei, prin lumea care treci
Sa-nveti din tot ce piere cum sa traiesti in veci

(din lirica populara norvegiana)

o nimfă

se plimbă o nimfă pe cerul albastru

i-e dor de-atâta neviaţă,

pe lângă ea curg râuri de stele,

izvoare din marele haos;

răpită din ape marine

se-ntoarce la cele divine.

un inorog, speriat, frivol,

foarte livid

ce locuieşte în vid,

ar vrea s-o prindă

s-o ducă

ca pe-o nălucă

unde-şi duc inorogii iubitele…

nimfa i-a spus nu,

dacă vreai, vino tu!

inorogul a dispărut unde râd pietrele

şi-a lăsat urmele pe cer,

nimfa lehuză

s-a lăsat ca o ventuză

pe albastrul de-azur

şi-a chemat la ea

toate astrele din jur,

să le povesteşască într-o limbă absentă

cum i-a făcut inorogului fentă…

3 mai 2011

chipul ei- o arătare

cu mirosul tău de lapte

m-am culcat cu el azi noapte

şi-n velinţa-n care dorm,

n-am avut un pic de somn.

blestemat de-atâta lume,

cu  norocul meu anume,

ce-i drept era cam puţinel,

ţi-am pus în deget un inel.

şi cum lucea luna cea brună

o sfântă lebădă nebună,

eu te vedeam uşor zâmbind,

prin ceaţa nopţii de argint.

venea spre mine, plânsu-mi-se

după ce mândra mă iubise ,

era în pielea dumisale

un fel de mândră arătare.

vreau să dorm, lumină sting,

ochii ei mi se preling

peste ochii mei crucişi

şi pe veci se lasă-nvinşi…

şi-n această grea tăcere,

chipul ei dispare, piere,

se adună şi se pierde

pe-un tăpşan de iarbă verde.

unde eşti, unde te-ai dus,

parcă ai zburat în sus,

ai fost meteor sau astru

de-ai zburat în cer albastru?

6 mai 2011

meditaţie

câteodată zilele sunt lungi,

zile în care

amintirile îmi devin prietene,

marea singurătate din mine

nu se aude decât cu urechea sufletului,

vârtejuri de vise,

frânturi  de amintiri aduse de vânturi,

lumină lină,

toate

s-au aciuat în marea tăcere din mine.

rar de tot,

câte o spaimă

mă învăluie

şi sunt silit să-i caut ascunzişurile.

câteodată o imagine

mă doare;

atunci când morţii

mă vizitează

şi mă întreabă de întoarcerile în trecut,

eu sunt mut ca o lebădă, vorba lui Blaga.

mi-astup urechile de forfota lumii;

drapele zdrenţuite, zilele mele,

zboară cu vântul vremii

în muzica sferelor pitagoriciene.

ascultaţi ce linişte este în acest măreţ haos,

în care se-nvârt osiile cerului,

priviţi ploaia de aştri

cum licuresc în nopţile albastre.

ca Robinson cu insula în suflet,

mă plimb prin mine,

uitând de vraja vechilor amurguri

când femeia mi-era regină,

mamă, iubită, amantă,

când dragostea înmugurea

şi eu, romanticul, o primeam cu braţele deschise:

nălucitoare amăgire

a unui dor amar care ne ademeneşte…

8 mai 2011

Cum zboară viaţa-n asfinţit


Cum zboară viaţa-n asfinţit

Aşa încet pe-un ton şoptit

Precum se stinge-n van o floare

Şi-apoi de frig, uscată, moare.

Aud din depărtări cum cântă

Al vieţii imn cu taina-i sfântă

Şi cum răzbate peste vreme

Cu bucurie  să ne cheme.

Cum anii-n urmă ni se lasă

Printre amurguri de mătasă

Şi viaţa asta ne tot poartă

Printre furtuni, bătuţi de soartă.

Cât vezi cu ochii numai cer

Şi vraja marelui mister

Cum prinde viaţă o fiinţă

În uimitoarea biruinţă…

Din truda vremii seculară

Seminţele ce germinară

Dădură roade  pe câmpii

Şi ne-au născut pe noi, copii.

Cu trupul toţi dintro tulpină

Ne scoase Domnul la lumină

Prin timp cu aripi obosite

Cernuţi prin plasa unei site.

Nu vom învinge veşnicia

Căci ne-a fost dat vremelnicia

Şi ce se naşte tot dispare,

Aşa e viaţa,  trecătoare…

29 martie 2011

cuvintele de apoi

cuvintele vorbesc o altă limbă

au toate o ambiguitate

din care nu mai înţelegem nimic,

câteodată suntem jigniţi

şi devenim taciturni

ne împotmolim

în sufletele altora

scormonim degeaba

prin trecut în munţii de amintiri

aruncate la coşul de gunoi.

tăcerea ne astupă spasmodic

ambele urechi

văzând cum trosnesc lacrimile

pe faţa unei fecioare.

vremea priveşte mişcată

la acest turn babel

în care cuvintele

se rătăcesc.

o altă limbă ar trebui inventată

în care cuvintele să fie mute

şi să aiba miros de floare.

30 martie 2011

fântâna mea

fântâna mea e adâncă

dulce şi rece-i izvorul

a fost săpată în stâncă

cu sufletul şi cu dorul.

fântâna e plină de stele

în ea se leagănă luna

noaptea-i păzită de iele

şi cerul îi ţese cununa.

lacrimi de rouă amare

picură întruna în ea

câteodată şi carul mare

cade în apă stea după stea.

înecată pe veci în lumină

plutea pe valuri de vis

chipul iubitei, divină,

printre stele şi paradis.

izvor fermecat singuratic

adapi trecători rătăciţi

la visul nordului atic

în runile marilor sciţi.

31 martie 2011

masca lui faust


port  în buzunar masca făpturii mele,

o grimasă plină de amintiri,

talisman al unui trecut scăpat din zăbrele,

un Empedocle care visa printre livezile de cireşi in floare,

dorinţe, foc, versuri, aventură, iubire

şi apoi linişte la margine de imperiu,

când am ieşit din letargie,

un perceptor înfometat mi-a cerut plata

şi atunci pasărea albă şi-a regăsit refugiul

într-un copac…

să măsori spaţiul cu ochii

privind la acidele mizerii

şi să tresari

văzând că orice nebunie e ca un lac liniştit

plin de nămoluri,

de smârcurile acestei lumi bolnave.

şi atunci ne întrebam:

mai este oare nevoie de speranţă

când măştile lumii sunt purtate în buzunare?

ce greu deprindem regulile jocului de teatru

când un adio devine un apus de soare

şi poetul îşi construieşte sălasul într-un copac.

arucaţi măştile să le ia vântul primăverii,

să moară înfoiate de tristeţe

să nu mai reprezinte scheletic ideea de frumiseţe.

numai cenuşa compensează trecutul,

ea dă frâu imaginaţiei

şi îşi trăieşte propria metaforă,

fabricând marionete.

fiecare din noi, actori năuciti ai vieţii,

ne înălţăm adevăratul chip

pe altarul unui ,,memento mori…”

imprudente măşti ce suntem

n-am invăţat tocmai pasajul esential al vieţii,

adică intrările în rolurile noastre,

de aceea avem nevoie de sufleor…

2 aprilie 2011

vânt în eter

vânt în eter tu mă seci,

prin surpatele gânduri,

prin iernile reci

tu te guduri

şi pleci.

mă laşi rece ca mare-n furtună

petrecându-ţi sufletu-n mine

c-o poftă nebună.

ai trimis peste mine

numai jivine,

corabia în derivă deacum

se va zbuciuma zadarnic,

zeul furtunii pe drum

e mult mai harnic.

se rostogoleşte în spaţiu

mireasma visului

plin de nesaţiu,

se depărtează

de ochiul cuprinsului

şi de amiază.

drumuri fără vânt,

parcurse ferice

cu doruri şi cânt

unde mai sunt?

că luna noptilor

nu mai e lună,

stelele

nu mai sunt stele,

veghea omeneasă

o umplură

cu plânsul străvechi

plin de ură.

2 aprilie 2011

pastel de seară

de pe picior de plai tălăngile sună,

amurgul se-aşterne prin aer

răsare pe cer o faţă de lună

şi norii-n răstoace se-adună în caier.

pastelu-nserării se jacă pe zare

şi-mi toarnă în suflet tristeţi ancestrale,

mi-aduce  sub pleoape doar umbre bizare

mirosuri de luncă, imagini rurale,

cu satul ce doarme într-o râna pe deal,

flăcăii cântând din caval…

amintiri ce-mi stau veşnic de strajă,

freamăt de vânt printre plopii în floare,

îmi poartă în suflet o mirifică vrajă

şi-o gust ca pe-o dulce savoare.

cu ochii muiaţi în parfumuri de gene,

iubita mi-apare din ceaţă şi dor

din timpuri trecute, apusene

un efemer şi tainic odor.

în jocul feeric de raze, răsfrângeri,

zugrăvită pe cer de-o lumină

mi-apare iubita-n cohorta de ingeri

cu chipul sibilei, suavă, divină.

tristă şi plânsă, rătăcită de lume,

răsărită parcă din ceruri de ape

cu luna din ţărmuri de brume,

căzutu-mi-a veşnic pe pleoape.

am dus-o în ţări cu veşnică zăpadă

să n-o atingă lumea trecătoare

doar ochii mei însângeraţi s-o vadă,

un visător sub bolta făra soare.

3 aprilie 2011


POEMELE SENECTUŢII

Cum zboară viaţa-n asfinţit

Cum zboară viaţa-n asfinţit

Aşa încet pe-un ton şoptit

Precum se stinge-n van o floare

Şi-apoi de frig, uscată, moare.

Aud din depărtări cum cântă

Al vieţii imn cu taina-i sfântă

Şi cum răzbate peste vreme

Cu bucurie să ne cheme.

Cum anii-n urmă ni se lasă

Printre amurguri de mătasă

Şi viaţa asta ne tot poartă

Printre furtuni, bătuţi de soartă.

Cât vezi cu ochii numai cer

Şi vraja marelui mister

Cum prinde viaţă o fiinţă

În uimitoarea biruinţă…

Din truda vremii seculară

Seminţele ce germinară

Dădură roade pe câmpii

Şi ne-au născut pe noi, copii.

Cu trupul toţi dintro tulpină

Ne scoase Domnul la lumină

Prin timp cu aripi obosite

Cernuţi prin plasa unei site.

Nu vom învinge veşnicia

Căci ne-a fost dat vremelnicia

Şi ce se naşte tot dispare,

Aşa e viaţa, trecătoare…

29 martie 2011

cuvintele de apoi

cuvintele vorbesc o altă limbă

au toate o ambiguitate

din care nu mai înţelegem nimic,

câteodată suntem jigniţi

şi devenim taciturni

ne împotmolim

în sufletele altora

scormonim degeaba

prin trecut în munţii de amintiri

aruncate la coşul de gunoi.

tăcerea ne astupă spasmodic

ambele urechi

văzând cum trosnesc lacrimile

pe faţa unei fecioare.

vremea priveşte mişcată

la acest turn babel

în care cuvintele

se rătăcesc.

o altă limbă ar trebui inventată

în care cuvintele să fie mute

şi să aiba miros de floare.

30 martie 2011

fântâna mea

fântâna mea e adâncă

dulce şi rece-i izvorul

a fost săpată în stâncă

cu sufletul şi cu dorul.

fântâna e plină de stele

în ea se leagănă luna

noaptea-i păzită de iele

şi cerul îi ţese cununa.

lacrimi de rouă amare

picură întruna în ea

câteodată şi carul mare

cade în apă stea după stea.

înecată pe veci în lumină

plutea pe valuri de vis

chipul iubitei, divină,

printre stele şi paradis.

izvor fermecat singuratic

adapi trecători rătăciţi

la visul nordului atic

în runile marilor sciţi.

31 martie 2011

masca lui faust

port în buzunar masca făpturii mele,

o grimasă plină de amintiri,

talisman al unui trecut scăpat din zăbrele,

un Empedocle care visa printre livezile de cireşi in floare,

dorinţe, foc, versuri, aventură, iubire

şi apoi linişte la margine de imperiu,

când am ieşit din letargie,

un perceptor înfometat mi-a cerut plata

şi atunci pasărea albă şi-a regăsit refugiul

într-un copac…

să măsori spaţiul cu ochii

privind la acidele mizerii

şi să tresari

văzând că orice nebunie e ca un lac liniştit

plin de nămoluri,

de smârcurile acestei lumi bolnave.

şi atunci ne întrebam:

mai este oare nevoie de speranţă

când măştile lumii sunt purtate în buzunare?

ce greu deprindem regulile jocului de teatru

când un adio devine un apus de soare

şi poetul îşi construieşte sălasul într-un copac.

arucaţi măştile să le ia vântul primăverii,

să moară înfoiate de tristeţe

să nu mai reprezinte scheletic ideea de frumiseţe.

numai cenuşa compensează trecutul,

ea dă frâu imaginaţiei

şi îşi trăieşte propria metaforă,

fabricând marionete.

fiecare din noi, actori năuciti ai vieţii,

ne înălţăm adevăratul chip

pe altarul unui ,,memento mori…”

imprudente măşti ce suntem

n-am invăţat tocmai pasajul esential al vieţii,

adică intrările în rolurile noastre,

de aceea avem nevoie de sufleor…

2 aprilie 2011

vânt în eter

vânt în eter tu mă seci,

prin surpatele gânduri,

prin iernile reci

tu te guduri

şi pleci.

mă laşi rece ca mare-n furtună

petrecându-ţi sufletu-n mine

c-o poftă nebună.

ai trimis peste mine

numai jivine,

corabia în derivă deacum

se va zbuciuma zadarnic,

zeul furtunii pe drum

e mult mai harnic.

se rostogoleşte în spaţiu

mireasma visului

plin de nesaţiu,

se depărtează

de ochiul cuprinsului

şi de amiază.

drumuri fără vânt,

parcurse ferice

cu doruri şi cânt

unde mai sunt?

că luna noptilor

nu mai e lună,

stelele

nu mai sunt stele,

veghea omeneasă

o umplură

cu plânsul străvechi

plin de ură.

2 aprilie 2011

pastel de seară

de pe picior de plai tălăngile sună,

amurgul se-aşterne prin aer

răsare pe cer o faţă de lună

şi norii-n răstoace se-adună în caier.

pastelu-nserării se jacă pe zare

şi-mi toarnă în suflet tristeţi ancestrale,

mi-aduce sub pleoape doar umbre bizare

mirosuri de luncă, imagini rurale,

cu satul ce doarme într-o râna pe deal,

flăcăii cântând din caval…

amintiri ce-mi stau veşnic de strajă,

freamăt de vânt printre plopii în floare,

îmi poartă în suflet o mirifică vrajă

şi-o gust ca pe-o dulce savoare.

cu ochii muiaţi în parfumuri de gene,

iubita mi-apare din ceaţă şi dor

din timpuri trecute, apusene

un efemer şi tainic odor.

în jocul feeric de raze, răsfrângeri,

zugrăvită pe cer de-o lumină

mi-apare iubita-n cohorta de ingeri

cu chipul sibilei, suavă, divină.

tristă şi plânsă, rătăcită de lume,

răsărită parcă din ceruri de ape

cu luna din ţărmuri de brume,

căzutu-mi-a veşnic pe pleoape.

am dus-o în ţări cu veşnică zăpadă

să n-o atingă lumea trecătoare

doar ochii mei însângeraţi s-o vadă,

un visător sub bolta făra soare.

3 aprilie 2011

Aş vrea s-ajung în toate la ultimu-nţeles

nu mi-e foame, nici destin,

nu mi-e sete, nici pelin,

nu mi-e dor, nici amăgire,

nu mi-e grijă, nici iubire.

nu mi-e frică, nici cucută,

o fac să fie făcută.

călător pe bordul nopţii

caut nume la toţi morţii

să le scriu în colilii

între dulci melancolii.

de va fi, va fi odată

între osie si roată,

timpul să mă depene,

între dor şi ţepene

fără pic de lăcrimioare,

de la cap pân’la picioare,

îngropat în flori de câmp

să rămân bolâng şi tâmp.

blestemat de cinci neveste

că le-am rupt sânii prin veste

să m-arunce in dorul lor

ca pe orice muritor.

nu mi-e dragoste, nici gând,

sau amintire plângând,

nu mi-e câmp şi nici durere

care piere si nu piere,

nu mi-e timp şi nu mi-e piatră,

fără tindă, fără vatră,

nu mi-e mamă, rădăcini,

doar cărările cu spini,

amintirea mai încape

într-un tremur pal de ape,

…se duce ca o nălucă

unde-o vrea vântul s-o ducă…

28 februarie 2011

eu la răutate sunt imun

încă de mic m-am vaccinat,

citiţi-mă de-acum postum

lăsaţi pe cei ce m-au scuipat.

ce dacă plâng îngândurat

într-un uitat si vechi cătun

şi stau acum  însingurat

ca un pipernicit lăstun?

pe metereze am stat destul,

cu cine vreţi să mă mai lupt,

cu mine sunt de-acuma cool,

aş vrea să stau mai dedesubt.

s-a zdruncinat din temelii

această lume-carnaval,

şi câte alte vijelii

vor trece valul dupa val…

poate ca lumea să se-nmoaie,

după o ploaie cu stropi noi

să vină ploaie după ploaie

să cureţe acest noroi.

să vă bleteme Dumnezeu

şi să umblaţi în veci la vraci

căci eu rămâne-voi tot eu

iar voi cu mâna pe trăgaci…

24 februarie 2011

roşul se topeşte peste deal,

pânza serii pare marea-ntinsă

parcă-i labirintul lui dedal

încrustat pe o câmpie ninsă.

pensula creaţiei divine

a suit pe cer tabloul pur

soarele se-neacă-n crinoline

parc-ar fi o noapte din jaipur.

pe un fond albastru-arămiu

îngerii coboară pe pământ

şi în dunga timpului pustiu

se înalţă glasul unui sfânt.

cade peste suflet grav cezarul

peste răni şi plânsete caduce,

noaptea vine ca să-şi ieie darul

răstignind tristeţile pe cruce.

oo, natură, prinsă-n şevalet,

stă-n culori măreaţa ta făptură,

vreau să-ţi fiu slugarnicul valet

să rămâi la mine-n bătătură.

vreu să-nfig în lună un cuţit

şi tot cerul să-l mânjesc cu sânge

să ţâşnească totu-aşa subit

peste bolta-ntreagă care plânge.

eu să fug încotro nu ştiu unde

criminalul dorului de spaţii,

să dispar în câteva secunde,

înghiţit de marile nesaţii.

23 februarie 2011

s-a înecat corabia de cuvinte,

pe marea şuie umbrele dansează,

poetul doarme sprijinit de arcă

şi-n focul somnului duios visează.

la-ncrucişarea vieţii în răspântii,

acolo unde zeii ies din ape

poetul trage brazdă prin cuvinte

şi din cuvinte vrea să se adape.

se-aprinde luna, stelele făclii

îi lumineaza calea către faruri,

imperii de cenuşă răscoleşte,

cuvintele îi cad din cer ca daruri.

le leagă şi le face scut de luptă,

cuvintele dansează-aşa haihui

la curtea dorului vrea să le ducă

şi să se facă flori în faţa lui.

stă atârnat de lună ca un laş

şi cere dezlegare de la viaţă,

aşteaptă singur şi sinucigaş

ca arlechinul pendulând pe-o aţă.

n-a atins cerul niciodată,

doar goluri de-ntuneric se năzare,

privirea din închipuirea lui

se pierde ca un albatros în zare.

22 februarie 2011

eu mă caut peste tot

prin oraşe pustii, prin târguri de provincie,

pe câmp, prin pustiuri, prin cetăţi părăsite,

câteodată şi prin trenurile de noapte,

mi se pare că mă duc spre polul nord,

,,nu te mai căuta, străine!”- îmi spune o voce

prin peretele casei,

,,tu levitezi spre amurguri însângerate”.

totuşi am să mă caut până mă regăsesc,

aşa rătăcit,

vreau să văd de ce m –am anesteziat

şi mă întreb şi eu ce-i cu eul din mine,

de ce fuge el mereu după himere.

mă caut mereu printre forme macabre,

printre cuvinte care vor să mă domine

şi chiar dacă mai cad câteodată

în acest delir somnambulesc,

mă trezesc si mă înalţ

spre piscuri de cremene,

urc precum sisif câte un bulgăre pe vârfuri

care-mi scapă în abis

şi iar şi iar cu el în spinare

îmi petrec timpul, suindu-l.

ce cruce blestemată o fi şi asta

tot urcând golgota

cu cei 1000 de ochi ai lui argos dupa mine.

,, tu levitezi spre amurguri însângerate”-

îmi spune străinul,

,,acolo la orizont e un taur injunghiat

care a umplut cerul de sânge”

în prag de senectute încerc înfiorări demult apuse,

acolo unde se îneacă soarele

a fost odată o mare sărbătoare a astrelor

la care am luat parte si eu cu iubita.

ea era mireasă, plutea pe cer,

într-o rochie albă, setta pura, nuova pura,

ochii mei căutau buzele ei cărnoase,

pielea sidefie roză

şi alunecau, oprindu-se în punctul acela fix

de unde explodează lumile

şi se nasc prunci,

acolo coarda curcubeului  a apărut

pe bolta cerească în culori pastelate,

dând universului acea aură de vis.

de atunci mă caut peste tot,

ca musulmanul la mecca, aş pleca undeva

să dezleg legi care n-au fost dezlegate niciodată,

neînţelegându-mă pe mine,

nu vă voi înţelege nici pe voi

care ziceţi că fericirea e o cârpă

pe care o speli şi o lustruieşti, agăţând-o

fudulă la gât ca pe un briliant de zero carate.

trece timpul şi odată cu el si inima tremură

învălurită în nimbul vieţii,

lumini şi umbre urcate şi coborâte,

dealuri şi văi,

căutări şi regăsiri,

mirosul reavăn al unui mormânt,

toate, toate

cuibărite

într-o noapte

pe care dorm, albite de lună,

gândurile mele.

21 februarie 2011

primăvara izbucnesc izvoarele din fântâni

jucându-se cu razele curcubeului,

şi pe umerii ei

soarele colorează păunii,

dereticând poala pădurii cu luminişuri de vis.

prin roua dimuneţii, paşii mei

sunt mătăniile pierdute în inima zorilor,

metamorfozele zilei vin cu nunţi

de păsări care cânta prohodirea fericirii

prin ramurile poleite cu scântei divine.

verbele se despletesc ca fecioarele

şi apare iubirea

ca o zeiţa atotfăcătoare de minuni.

iubirea care ne mântuie de rele,

iubirea care ne aprinde sufletele

cu căldura soarelui,

iubirea care naşte prunci

din îmbrăţişari,

iubirea care răstoarnă lumi,

elfă care dansează în buza amurgului

şi ne desţeleneşte toate angoasele.

iubirea pură şi tandră

care face din om Dumnezeu,

iubirea care face să crească din lumină, viaţa.

ce chip frumos răsare

din focul iubirii!

e păcatul rupt din rai,

păcat zămislit din împreunări celeste

care mână lumea înainte

într-o spirală a eternităţii.

primăvara ne regăsim prietenii

şi plângem,

valsăm pe fluturi de cuvinte,

topim lumina-n culori de verde-aprins,

chemam felin mângâieri într-un joc ireal

şi ne amăgim, ne amăgim

cu visele care curg ca râurile

pe albia timpului.

18 februarie 2011

Cad peste mine gândurile grele,

Tărzii serenade cu viersul bizar,

Mi-e inima prinsă-n zăbrele,

Şi viaţa jucată de soartă  la zar.

Număr anii, lunile, zilele, orele,

Când singur cu mine la masă  stau

Aştept mereu cu drag primăverile

Şî-l citesc adesea pe Lenau.

Ciripesc amurguri pe buza de deal

Şi nu ştiu ce mai aştept,

Visele mele-s pierdute în ideal

Oare încotro mă îndrept?

Îmi pun dorul în în poezie,

Şi las la o parte orice suspin,

Adesa îmi pare că totu-i magie

Când mă înec în paharul cu vin.

În starea aceea de dulce durere,

Mi-apare prin fum trecutul boem,

Că viaţa-i ca vântul, o trecere

Cântată adesea într-un poem.

15 februarie 2011